O carte dată naibii

Am ascultat *O carte dată naibii* în două ședințe lungi, pentru că odată ce Arvunescu îți prinde urechea, e greu să te oprești—chiar dacă uneori ai vrea. Naratorul face alegeri curajoase: accentuează absurdul scenelor (ca cea în care un personaj își justifică rasismul cu o logică atât de contorsionată încât sună aproape poetic) cu o ironie care străpunge, dar lasă și momentele de vulnerabilitate să respire. Problema e că uneori tonul sări prea brusc între registre—de la un monolog comic la o scenă de violență crudă—și tranzițiile nu sunt întotdeauna netede în audio, chiar dacă funcționează pe hârtie. Ce m-a șocat e cum Mott reușește să facă dintr-o premisă aparent simplă (un bărbat negru care descoperă că are un strămoș confederaționist) un labirint de contradicții. Personajul principal e atât de nesuferit încât îți dorești să-i dea pământul în cap, dar în același timp e tragic în moduri care te fac să te simți complic la ură. Pacing-ul e necrutător—capitolele scurte și schimbările de perspectivă țin ascultătorul în alertă, dar uneori simți că lipsesc momente de respiro, ca și cum autorul s-ar teme că dacă îți dă timp să gândești, îți vei da seama cât de inconfortabil te face să râzi de lucruri care nu ar trebui să fie amuzante. Producția e impecabilă (sunet clar, fără distorsiuni), dar asta nu înseamnă că e ușor de digerat. Dacă căutați un audiobook care să vă provoace—să vă facă să râdeți, să vă enerveze și să vă lase cu un nod în stomac—acesta e. Dar nu vă așteptați la catarsis. Așteptați-vă la o oglindă deformantă ținută în fața societății, cu un narator care vă șoptește la ureche: *Uite, asta sunteți*.